Sonia Dragoș, specialist kinetoterapie: „Imobilizarea la pat este aproape moarte: organismul suferă, apar semne de degradare la nivel circular, respirator, apar escarele, iar psihologic, omul imobilizat suferă enorm”
Kinetoterapia sau gimnastica medicală este o formă de terapie care-și propune recuperarea unor funcții ale mișcării, diminuate. Cu alte cuvinte, giimnastica terapeutică este de foarte multe ori granița fină dintre imobilizare totală și viață autonomă.
Sonia Dragoș este kinetoterapeut pentru Crucea Alb-Galbenă, iar experiența ei de lucru cu pacienții seniori care au nevoie să-și recupereze forța de a se mișca, de a trăi independent și demn, vorbește de la sine.
De ce ai ales sa faci kinetoterapie?
Sonia Dragoș: Este un domeniu în care ai nevoie de multă răbdare, dăruire și este zona în care pot lucra cu oamenii care-mi plac, seniorii.
Mi s-a părut foarte interesant să ajut oamenii să-și redobândească mișcarea, funcțiile motorii.
Ce este tentant la această misiune, de a ajuta pe cineva să se miște?
Sonia Dragoș: Mi se pare esențial să ajuți un om să meargă, să poată mișca o mână sau picioarele, să poată ajunge singur la toaletă, să și facă menajul și să aibă o viață socială.
Imobilizarea la pat este aproape moarte: organismul suferă, apar semne de degradare la nivel circular, respirator, apar escarele. Iar din punct de vedere psihic, omul imobilizat suferă foarte mult, fiindcă are nevoie în permanență de un însoțitor care să îl ajute. Așadar este vital pentru cineva să-și redobândească funcțiile motorii.
Cred că nu realizăm consecințele imobilizării decât atunci când ni se întâmplă ori se întâmplă cuiva din apropiere. Practic nu apreciem ceva cu care cei mai mulți dintre noi se nasc, decât atunci când îl pierdem.
Sonia Dragoș: Nici eu nu mi-am dat seama ce impact poate să aibă imobilizarea cuiva până am întâlnit un pacient cu hemi-pareză, imobilizat la pat. Atunci am înțeles ce înseamnă pentru cineva în această situație să nu poți ajunge singur la toaletă, iar cel mai important obiectiv în viață să fie acesta: să te poți mișca atât cât să poți ajunge singur să-ți faci igiena zilnică.
Atunci am realizat cât de importantă este mișcarea. Din păcate, noi, cei sănătoși, care pot merge, nu realizăm cât de important este să putem să ne descurcăm singuri.
Cum te-a schimbat această muncă?
Sonia Dragoș: Am căpătat foarte multă răbdare și înțelegere. În plus, am dobândit și compasiune, dar și îndârjire. M-a făcut mai ambițioasă. Iar toate acestea cred că sunt schimbări în bine.
Care e cel mai mare succes cu care te mândrești?
Sonia Dragoș: Zilele astea lucrez cu o pacientă cu amputație de membru inferior, deasupra genunchiului care își dorește măcar să poată ajunge la toaletă. Are proteză și am reușit să facem câțiva pași prin casă. Este unul dintre marile succese.
La pacienții cu pareze post accidente vasculare cerebrale, deși pare puțin, să vadă că pot să-și miște piciorul, să-și recupereze mișcările simple este un mare succes, chiar dacă apare după mai multe săptămâni de muncă.
Iar când reușesc să pună din nou primii pași singuri se bucură ca niște copii inocenți și fericiți.
Care este rutina ta zilnică?
Sonia Dragoș: Știu ce pacienți am și care este programul cu fiecare dintre ei. Ajung la fiecare dintre ei acasă, îmi revizuiesc în minte ce am de lucru, ce trebuie să adaug la fiecare și începem gimnastica medicală sau kinetoterapia.
Gimnastica medicală este o formă de terapie orientată pe anumite probleme fiziologice pe care le are respectivul pacient. Kinetoterapeutul este garantul, în anumite boli, al șansei de recuperare, iar în lipsa acestuia anumiți pacienți ar fi condamnați să zacă imobilizați într-un pat.
În urma unei fracturi, pacientul trebuie să înceapă recuperarea la indicațiile și în momentul pe care le decide ortopedul. Fără recuperare rămâne cu sechele, îi scade mobilitatea sau rămâne cu anchiloze și nu mai poate relua mișcările normale. Dacă vorbim despre accident vascular, îl condamnăm să zacă într-un pat.
Dacă n-ar fi fost kinetoterapie, ce ar fi fost?
Sonia Dragoș: Probabil tot ceva legat de medicină. Mi-a plăcut să mă dedic oamenilor.
Ție cine se dedică?
Sonia Dragoș: Am un foarte mare sprijin în familie, de la soțul meu, dar și la serviciu; printre colegii mei găsesc chiar foarte multă înțelegere.
Ce este special la acest loc unde lucrezi?
Sonia Dragoș: Este ca o familie, și mai simțit așa din prima zi când am ajuns la acest loc de muncă. Aici chiar găsești o abordare caldă în orice. Iar cine o știe pe Măriuca Ivan știe despre ce vorbesc, fiindcă își alege oamenii după asemănarea dânsei.
E un loc în care nu te simți constrâns, dimpotrivă te simți înțeles, acceptat și încurajat.
Care sunt cazurile pe care nu le vei uita niciodată?
Sonia Dragoș: Îmi vine acum în minte povestea unei doamne de care mă atașasem foarte tare, care avea o anumită vârstă, suferea de niște dureri cronice de spate și cu care lucram de mult timp. Făceam masaj și kinetoterapie, iar zilele trecute s-a dus.
Nu o voi uita niciodată, mai ales că, dincolo de ce lucram, discutam foarte mult și chiar avea ce povesti: fusese refugiată de război, venea de la Cernăuți și reîncepuse o viață de la zero aici, în România.
Apoi în vine în minte un pacient de aproape 90 de ani. L-am descoperit imobilizat la pat de mai multă vreme și avea niște atrofii musculare, așa încât nu mai putea să meargă. După o lună sau două am reușit să-l ridic și să se miște cu cadrul metalic. Iar de-atunci am tot lucrat împreună.
Avea o relație extraordinară cu soția, împărțeau același pat și aveau atâta grijă unul de celălalt.
Și dumnealui avea nenumărate povești din război, care mi-au rămas foarte vii în minte, chiar dacă și dânsul s-a stins.
Cum treci peste aceste dispariții?
Sonia Dragoș: E foarte grea această despărțire, e adevărat. Și deseori mă gândesc la foștii mei pacienți. Dar apoi vin alții, și alții, iar poveștile se reînnoiesc.
Sunt momente în care simt că urmează să fac un AVC, dar mă scutur un pic, îmi ,m amintesc că am treabă și îmi revin.
Dincolo de mișcare și interacțiune medicală, ce crezi că-și iau ei de la tine?
Sonia Dragoș: La un accident vascular sau la o fractură recuperarea nu se întâmplă într-o zi sau două, ci poate în luni de zile. Așa încât îi încurajez și le spun că cea mai mica mișcare pentru mine este uriașă. Și încerc să-i fac să se bucure pentru fiecare gest obținut în plus. Cred că am o vârstă la care nu pot da sfaturi de viață, dar cred că le place optimismul meu, încurajarea, căldura și empatia mea. În meseria asta trebuie răbdare fără margini.
Comments are closed!